|
Istoria |
|
Primele
urme materiale atestă existenţa omului pe teritoriul de astăzi
al României încă de acum 2.000.000 de ani (Bugiuleşti, judeţul
Vâlcea). Originalitatea ariilor culturale, înrudite cu celelalte culturi
preistorice europene, se regăseşte în arta modelării lutului
(vasele pictate de tip Criş, Turdaş, Cucuteni, statuete de lut
zoomorfe şi antropomorfe, între acestea: "Gânditorul",
descoperit la Hamangia, Cernavodă). Tăbliţele de lut de la
Tărtăria (motive pictografice incizate) dovedesc existenţa unui
început de scriere arhaică - primul din Europa - în jurul anului 4.000
î.Hr. concomitentă cu scrierea din Sumer.
Continuatorii acestor străvechi
civilizaţii au fost geto-dacii.
În
secolul I î.Hr. regele dac Burebista (82-44 î.Hr.), ajutat de marele
preot Deceneu, unifică toate triburile geto-dace sub sceptrul său,
întemeind Regatul Daciei, un regat puternic, cu centrul politic şi
religios în Transilvania, la Sarmizegetusa. La începutul secolului al II-lea
d.Hr., când statul dac se afla în perioada sa de maximă înflorire sub
cârmuirea regelui Decebal (87-106), armatele imperiale romane, conduse
de împăratul Traian (98-117) cuceresc Dacia (106 d.Hr), o transformă
în provincie romană şi o colonizează cu elemente romane
şi romanizate. Geto-dacii sunt, astfel, romanizaţi. După
retragerea armatei şi a administraţiei romane la sud de Dunăre,
în anii 271-275, ca urmare a atacurilor popoarelor migratoare, populaţia daco-romană
a continuat să trăiască neîntrerupt pe aceleaşi locuri unde
se născuse. Ea a beneficiat, timp de un mileniu, de vecinătatea
Imperiului Roman şi, apoi, a Imperiului Roman de Răsărit
(devenit ulterior Imperiul Bizantin), care a deţinut numeroase capete de
pod la nord de Dunăre.
În
secolul al VII-lea se încheie procesul de etnogeneză a poporului român. În
primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare
migratoare (goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, cumani, pecenegi,
etc.) care au exercitat o dominaţie trecătoare, ce s-a sfârşit,
în multe situaţii, cu asimilarea lor de către autohtoni.
Românii s-au născut
creştini; odată cu procesul de romanizare s-a produs,
treptat, şi cel de creştinare atât prin intermediul Sf. Andrei, cât
şi a unor sfinţi părinţi refugiaţi sau trecători
pe aceste meleaguri. După marea schismă din 1054 a Bisericii
Creştine, ei au păstrat ritul ortodox. Organizarea statală,
atestată în scris, datează din secolul al X-lea; este vorba de
statele feudale premergătoare marilor state feudale româneşti.
Formaţiunile prestatale din Transilvania erau conduse de duci, cnezi sau
voievozi ca Gelu, Glad, Menumorut, Ahtum, sau, în Moldova, Valahia
şi Dobrogea de jupani, cnezi sau voievozi ca Dimitrie, Gheorghe,
Sestlav, Satza, Roman ş.a. (sec. XI-XII). În secolul al XIII-lea,
formaţiuni prestatale mai mari sunt atestate sub conducerea voievozilor
Litovoi, Ioan, Farcaş şi Seneslau. În secolul al XIII-lea, feudalii
unguri încheie cucerirea Transilvaniei, începută în secolul al X-lea de
triburile ungare care îşi opriseră migraţia fixându-se în Câmpia
Panoniei. Voievodatul Transilvaniei va fi vasal coroanei ungare până la
1526, când regatul Ungariei va dispărea ca stat. La sud de Carpaţi,
în secolul al XIV-lea, Basarab I (1324-1352) unifică micile state
întemeind marele Voievodat al Valahiei, iar Bogdan I (1359-1365)
întemeiază marele Voievodat al Moldovei. Ambii voievozi au consolidat
independenţa statelor lor, înfrângând oştile Ungariei care încerca
să-şi întărească dominaţia asupra lor.
La sfârşitul secolului al XIV-lea, la
Dunăre apare pericolul expansiunii Imperiului Otoman. Cele trei
Ţări Române, voievodatele Transilvania, Moldova şi Valahia, devin,
pentru mai multe secole, Bastion al apărării lumii creştine
în faţa înaintării islamice. Voievozi ca Mircea cel
Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare,
Radu de la Afumaţi, Petru Rareş au învins armatele unor sultani
vestiţi precum Baiazid I Ildârâm (Fulgerul), Mahomed al II-lea
(cuceritorul Constantinopolului) şi Soliman Magnificul. În secolul al
XVI-lea însă s-a inaugurat perioada suzeranităţii otomane asupra
celor trei ţări române, care îşi păstrau totuşi o
largă autonomie.
Domnitorul
Valahiei, Mihai Viteazul (1593-1601), recucereşte independenţa
ţării şi unifică pe toţi românii într-un stat, primul
stat centralizat românesc, cuprinzând Valahia, Transilvania şi Moldova
(1600-1601). Unirea, vremelnică, a fost desfăcută prin
intervenţiile Imperiului Otoman, Regatului Poloniei şi Imperiului
Habsburgic, neliniştite de vecinătatea unui stat românesc puternic.
Fapta lui Mihai Viteazul a fost posibilă datorită unităţii
de neam şi de limbă a tuturor românilor, datorită
conştiinţei naţionale în curs de afirmare în întregul
spaţiu românesc. Fapta lui a slujit exemplar. Voievozii celor trei
ţări române ce i-au urmat au căutat mai mereu să realizeze
vechiul regat al Daciei. Foarte aproape s-a aflat Matei Basarab
(1632-1654), iniţiatorul şi comandantul general al Ligii antiotomane,
constituită din Ţările Române, Polonia şi Rusia. Cel care a
fundamentat ideologic doctrina poporului român a fost savantul domnitor al
Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711), membru al Academiei din
Berlin. Sub influenţa iluminismului european, în Transilvania, ajunsă
la 1699, sub suzeranitatea Imperiului Habsburgic, episcopul Inochentie Micu şi
reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe
Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu ş.a.) cristalizează
şi ei ideologia naţională, pe care o susţin cu argumente
istorice, lingvistice şi filosofice.
Ideile revoluţiei franceze, împletite cu
realităţile autohtone, au dus la formarea, în Ţările Române,
a unui curent de idei politice novatoare. În aceste împrejurări a avut
loc, în 1821, revoluţia, cu caracter social şi naţional,
condusă de Tudor Vladimirescu. Deşi înfrântă de armatele
otomane, ea a avut urmări politice însemnate: regimul fanariot (instaurat
în 1711 în Moldova şi în 1716 în Valahia prin numirea de către
Poartă a domnitorilor, aleşi mai ales dintre grecii din Fanar) a fost
înlăturat şi s-a revenit la domniile pământene; au fost
introduse principii moderne de guvernare şi de administrare. Dezvoltarea
rapidă a economiei de piaţă a intrat în contradicţie cu
privilegiile feudale ocrotite de suzeranitatea otomană în Principatele
Dunărene (Moldova şi Valahia), şi de stăpânirea
habsburgică, în Transilvania, ceea ce a dus la explozia
revoluţionară din anul 1848 în toate cele trei ţări
române. Revoluţia de la 1848, care a avut un accentuat caracter
naţional, a fost înăbuşită, mai întâi în Moldova şi
Valahia (în 1848) şi, în 1849, în Transilvania (unde românii, sub
conducerea lui Avram Iancu au rezistat eroic), prin contribuţia
armatelor imperiilor ţarist, otoman şi habsburgic.
Cu sprijinul marilor puteri europene, Franţa
şi Prusia, la 24 ianuarie 1859, s-a înfăptuit unirea Moldovei cu
Valahia sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Acesta a
luat măsuri de unificare a armatei şi a administraţiei, a
secularizat averile mănăstireşti, a promulgat o serie de legi
având acelaşi rol unificator. Tânărul stat a căpătat
recunoaştere internaţională sub numele de România. În
anul 1866 domnitorul Cuza a abdicat, în locul lui fiind ales prinţul Carol,
din familia princiară germană Hohenzollern-Sigmaringen, principe
domnitor al ţării din 1866 până în 1881 când a fost încoronat
rege. Carol I a domnit până în 1914. La 9 mai 1877, statul român
şi-a proclamat independenţa, ieşind de sub suzeranitatea
Porţii; independenţa a fost consfinţită în luptă, pe
fronturile războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 şi a fost
recunoscută pe plan internaţional prin Congresul de pace de la Berlin
(1878). Obţinerea independenţei a creat condiţii prielnice
dezvoltării economico-sociale şi politice a ţării. Un rol
important l-a avut, în acest sens, Constituţia din 1866, una dintre cele
mai moderne din Europa de atunci, şi legile ce au derivat din prevederile
ei.
Prin înţelegerea din 1867 dintre Budapesta
şi Viena, cunoscută ca "dualismul austro-ungar", întregul
Principat al Transilvaniei a intrat sub dominaţia ungară
anulându-i-se autonomia seculară. După unirea din 1859 a celorlalte
două ţări române şi, mai ales, după ce România a
devenit independentă (1877), guvernul ungar a intensificat politica de
persecutare şi de maghiarizare forţată a populaţiei
româneşti majoritare din Transilvania, existenţa românilor ca
naţiune nefiind recunoscută. Drept răspuns, românii
transilvăneni au format Partidul Naţional Român (1881), prin
care au dus o susţinută luptă naţională. În 1892, au
înaintat Curţii imperiale din Viena un Memorandum în care îşi
expuneau suferinţele îndurate şi doleanţele. Iniţiatorii au
fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare pentru… trădare de patrie.
Bucovina a fost
ruptă din trupul ţării în anul 1775 şi a intrat în
stăpânirea Imperiului Habsburgic în urma unei înţelegeri cu Imperiul
Otoman. Şi aici elementul românesc majoritar a fost persecutat şi s-a
încercat deznaţionalizarea lui.
Jumătatea estică a Moldovei fusese, la 1812, anexată la Rusia.
În Basarabia, cum fusese "botezată" această
provincie românească, autorităţile ţariste au dus o
intensă politică de rusificare, încurajând, totodată, emigrarea
românilor. În schimb, au fost colonizaţi mulţi ruşi, ruteni,
ucraineni, bulgari. Nu s-a admis nici o şcoală românească.
Biserica ortodoxă a devenit şi ea un instrument de rusificare, prin
colonizarea unor preoţi ruşi şi interzicerea liturghiei în limba
română. Abia după 1905 au început să apară din nou
cărţi româneşti, dar scrise cu alfabet cririlic.
Participarea
României la primul război mondial a avut un singur scop:
desvârşirea unităţii naţionale, urmaşul lui Carol I -
regele Ferdinand I (1914-1927) fiind unul dintre promotorii ei.
Prăbuşirea celor două imperii multinaţionale - austro-ungar
şi ţarist - a creat posibilitatea ca românii din Basarabia,
Bucovina şi Transilvania să-şi aleagă, în
deplină libertate, destinul, hotărând unirea cu România. La 9
aprilie 1918, Basarabia, la 28 noiembrie 1918, Bucovina şi, la 1 decembrie
1918, Transilvania au decis unirea lor cu ţara-mamă, România. Reîntregirea
statului român a fost consfinţită pe plan internaţional prin
tratatele de pace postbelice (1919-1920). În statul naţional unitar,
regimul constituţional democratic (Constituţia din 1923) a facilitat
progresul general al naţiunii în toate domeniile vieţii economice,
sociale, politice şi culturale, Apogeul economic a fost atins în anul
1938. Pe plan extern, România (avându-l ca reprezentant pe Nicolae
Titulescu, ministru de externe şi de două ori preşedinte al
Societăţii Naţiunilor) a dus o politică de apărare a
noii organizări postbelice a lumii şi a acţionat pentru
contracararea tendinţelor revanşarde, de revizuire a tratatelor de
pace şi a graniţelor, manifestate, mai întâi, de Ungaria
horthystă şi Germania nazistă, mai apoi de Rusia sovietică
şi alte state, în scopul apărării statu-quo-ului teritorial, a
păcii şi al realizării securităţii colective. Dar, în
august 1939, a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, al cărui
articol 3 din Protocolul adiţional secret se referea direct la
destrămarea teritorială a României. Marile puteri democrate
(Franţa şi Anglia) nu au mai putut garanta României securitatea. În
vara anului 1940, România a fost obligată de către Rusia
sovietică, Germania hitleristă şi Italia mussoliniană
să cedeze următoarele teritorii: Basarabia, Bucovina şi
Herţa - Rusiei; Transilvania de Nord - Ungariei şi Cadrilaterul
(Dobrogea de Sud) - Bulgariei, ceea ce reprezenta peste un sfert din teritoriu
şi din populaţia, majoritar românească. În cele 11 judeţe
cedate Ungariei, românii au fost expuşi de către horthyşti la
peste 22.700 de atrocităţi, din care 920 omoruri individuale şi
colective (la Ip, Trăsnea, Nuşfalău, Hida, Huedin etc.); tot din
aceste judeţe, aproape 160.000 de evrei au fost deportaţi în
lagărele naziste ale morţii, 140.000 dintre ei pierind fără
urmă. Regimul politic în România a fost schimbat şi ţara a
intrat în război împotriva U.R.S.S. (iunie 1941), alături de
Germania. Armatele române au luptat pe frontul de est până în vara
lui 1944, după care, în urma loviturii de stat de la 23 august s-au
alăturat aliaţilor şi au luptat pe frontul de vest,
contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei. Tratatul
de pace de la Paris (1947) a readus Transilvania de Nord între
graniţele naţionale; Basarabia, Bucovina, Herţa şi
Cadrilaterul au rămas însă în continuare în afara graniţelor
României. Românii aflaţi în acele teritorii au fost supuşi unei
deznaţionalizări brutale; sovieticii au masacrat, au închis în
lagăre şi au deportat în Siberia şi în Asia Centrală sute
de mii de români, încercând răsturnarea raportului demografic.
Totodată, prevederile Tratatului de pace de la Paris au confirmat
menţinerea României în sfera de influenţă sovietică,
după cum stabiliseră anterior Stalin şi Churchill, cu acordul
lui Roosevelt. Încă o dată, România a fost victimă a jocului
de interese ale marilor puteri.
Regimul comunist a fost
instalat în România cu sprijinul ocupantului sovietic, după detronarea
regelui Mihai I, la sfârşitul anului 1947. A urmat perioada de
sovietizare a ţării, când s-a declanşat represiunea
împotriva celor care reprezentau adevărata democraţie, împotriva intelectualităţii,
împotriva spiritualităţii româneşti. Prin condamnări la ani
de temniţă grea, internări în lagăre de muncă
forţată şi execuţii sumare, oponenţii şi posibilii
oponenţi au fost exterminaţi. Au căzut, astfel, sute de mii de
oameni. În paralel, s-a acţionat pentru introducerea modelului sovietic în
economie, societate şi cultură. S-a procedat, planificat, la
cooperativizarea agriculturii, falsificarea istoriei naţionale,
abandonarea valorilor culturale şi spirituale naţionale, la
îngustarea, până la închidere, a accesului la valorile culturii şi
ştiinţei universale. Pericolul transformării României într-o
sursă de materii prime pentru statele membre ale C.A.E.R. şi chiar al
dezmembrării ţării (planul Valev-1964) a determinat conducerea
comunistă din România să iniţieze abandonarea hegemoniei
sovietice. România comunistă a fost considerată de către
Occident aliatul rebel al Moscovei pentru că a realizat o deschidere
semnificativă spre ţările din vest şi l-a determinat pe
Hruşciov, în 1958, să retragă din ţară trupele
sovietice de ocupaţie. Începând cu 1960, s-a trecut la industrializarea
ţării, contrar voinţei sovieticilor. În anii conflictului
ruso-chinez, România a iniţiat o ostentativă acţiune de
derusificare, mai ales în cultură. În 1967, au fost reluate relaţiile
diplomatice cu R.F. Germania, iar, în 1968, România a condamnat
intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. Tot
atunci, ţara a devenit membră a Fondului Monetar Internaţional
şi a Băncii Mondiale şi s-a declarat ferm împotriva cursei
înarmărilor, în special a înarmărilor nucleare.
Cultul
personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale,
dublat de regimul de dictatură comunistă, a dus la o gravă
criză politică internă, generând nemulţumiri profunde în
straturile societăţii, la încălcarea brutală a drepturilor
elementare ale omului, la o criză economică de mari
proporţii. În mai multe rânduri au avut loc revolte sociale. Din ce în
ce mai mulţi oameni, din medii sociale diferite, au cerut schimbări
radicale în structurile politice şi economice. Între 17 şi 20
decembrie 1989, la Timişoara au avut loc mari demonstraţii
anticomuniste soldate cu intervenţia forţelor de represiune. La 21
decembrie 1989 au izbucnit tulburări puternice în Bucureşti. Sute
de mii de bucureşteni au invadat străzile, au ocupat principalele
clădiri oficiale şi l-au alungat pe dictator. O dată cu el au
fost înlăturaţi cei 45 de ani de regim comunist din România.
Puterea a fost preluată de Frontul
Salvării Naţionale, care a anunţat desfiinţarea structurilor
comuniste, promovarea economiei de piaţă şi alegerile libere.
Într-un interval de timp relativ scurt (5 ani) s-au reactivat partidele
politice istorice şi s-au înfiinţat alte partide politice - peste
250; au avut loc alegeri administrative, parlamentare şi
prezidenţiale în 1990, 1992, 1996, 2000 şi 2004; a fost votată
şi promulgată noua Constituţie a României (1991) cu largi
prevederi democratice; în octombrie 2003, prin referendum, Constituţia a
fost modificată conform standardelor europene. Sectorul particular în
economie s-a dezvoltat continuu, a avut loc privatizarea întreprinderilor
industriale prin ofertă publică etc. Concomitent, a avut loc şi
"o explozie" a mass-media, ca urmare a dreptului la libera exprimare
şi la asociere, aşa încât România are în prezent cele mai multe
publicaţii, posturi de radio şi posturi T.V. particulare (în raport
cu numărul de locuitori) dintre ţările din Est. Ea este
membră a Consiliului Europei (1994) şi a NATO (în 2004) şi îşi
doreşte să devină membră cu drepturi depline a Uniunii
Europene (în 2007).
|
|
|
|
|
Editura: Redacţia
Publicaţiilor pentru Străinătate |