Stema naţională a României
|
|
|
Preocuparea
pentru o stemă reprezentativă, sintetică, datează în
România încă de la începutul secolului al XIX-lea. Ea a condus la formarea
unei strălucite echipe de specialişti în heraldică, ce a strâns
laolaltă personalităţi remarcabile ale ştiinţei
româneşti. În momentul în care au fost înfiinţate Arhivele Statului,
iar studiile de sigilografie s-au dezvoltat, experţii în heraldică au
identificat stemele judeţelor, provinciilor, însemnele heraldice ale marilor
latifundiari ş.a. După 1859 (an în care Ţara Românească
şi Moldova s-au unit într-un singur stat, România) s-a pus problema unei
steme reprezentative. În anul 1863 a fost găsită soluţia
reunirii simbolurilor tradiţionale ale Ţării Româneşti
(vulturul de aur cruciat) şi ale Moldovei (bourul cu stea între coarne).
Ulterior, în 1872, Comisia naţională de heraldică a propus o
stemă rezultată din combinarea simbolurilor tradiţionale ale
tuturor provinciilor româneşti: Ţara Românească, Moldova, Bucovina,
Transilvania, Maramureş, Crişana, Banat şi Oltenia. Stema a fost
adoptată de Guvernul României şi s-a aflat în uz până în 1921
când, în urma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, a fost creată noua
stemă a României Mari prin adăugarea simbolurilor instituite în 1872:
însemnele Casei de Hohenzollern (Casă regală europeană
care-şi are originile în zorile Evului Mediu. Ea a dat României patru
regi, primul dintre ei - Carol I, 1866-1914 - fiind cel care a ridicat
ţara la nivel de regat în 1881); coroana României (făcută din
oţelul unui tun capturat la Plevna în timpul Războiului de
Independenţă din 1877-1878, în urma căruia, prin vitejia
soldaţilor români, ţara şi-a câştigat independenţa
faţă de Imperiul Otoman) şi doi delfini cu cozile ridicate
dispuşi faţă în faţă, simbolizând Marea Neagră.
Stema României Mari a fost înlocuită în 1947 - când, sub presiunea
trupelor sovietice de ocupaţie, a fost proclamată Republica
Populară Română - printr-o efigie decorativă întruchipând
bogăţiile ţării, încadrate de spice de grâu, având ca
fundal un răsărit de soare, iar în partea superioară o stea
roşie.
Imediat după Revoluţia din 1989, s-a pus problema conferirii unei noi
steme, reprezentative pentru România.
Stema actuală a României are ca element central vulturul de aur
cruciat. În mod tradiţional, acest vultur apare pe stemele
judeţului Argeş, oraşului Piteşti şi oraşului
Curtea de Argeş. El simbolizează dinastia Basarabilor, nucleul în
jurul căruia a fost organizată Ţara Românească, provincie
ce a jucat rolul hotărâtor în destinul istoric al întregii Românii.
Vulturul, simbol al latinităţii şi pasăre de prim rang în
heraldică, întruchipează curajul, hotărârea, zborul spre marile
înălţimi, puterea, grandoarea. El tronează, de asemenea, pe
stema Transilvaniei. Scutul pe care stă este de azur, simbolizând
cerul. Vulturul ţine în gheare însemnele suveranităţii: un
sceptru şi o sabie, aceasta din urmă reamintind de domnitorul
Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt (1456-1504), denumit şi
"Cavalerul lui Cristos", în timp ce sceptrul îl evocă pe Mihai
Viteazul (1593-1601), primul unificator al Ţărilor Române. Pe pieptul
păsării se află un blazon împărţit în câmpuri
heraldice cu simbolurile privinciilor istorice româneşti (Ţara
Românească, Moldova, Transilvania, Banat şi Crişana), precum
şi doi delfini, amintind de litoralul Mării Negre. În primul
cămp se găseşte stema Ţării Româneşti pe
azur: un vultur, ţinând în cioc o cruce ortodoxă de aur, însoţit
de un soare de aur la dreapta şi o lună nouă de aur la stânga.
În câmpul al doilea se află stema tradiţională a Moldovei:
un bour negru cu o stea între coarne, un trandafir cu cinci petale în partea
dreaptă şi o semilună la stânga, ambele de argint. Al treilea
câmp al stemei reprezintă stema tradiţională a Banatului
şi a Olteniei deasupra valurilor, un pod galben cu două arce de
boltă (simbolizând podul peste Dunăre al împăratului roman
Traian), de unde iese un leu de aur ţinând un paloş în laba din
dreapta faţă. În cel de-al patrulea câmp ni se
înfăţişează stema Transilvaniei cu Maramureşul
şi Crişana: un scut împărţit în două printr-o
linie îngustă, astfel: deasupra, pe un fond de azur, se află un
vultur negru cu gheare de aur, ce are la dreapta un soare de aur, iar la stânga
o semilună de argint; dedesubt se găsesc şapte turnuri
crenelate, plasate în două registre, în primul patru turnuri, în al doilea
trei. Sunt, de asemenea, reprezentate teritoriile adiacente Mării
Negre, pe fond de azur: doi delfini afrontaţi, dispuşi cu capul
în jos.
|
|
|
|
|
Editura: Redacţia
Publicaţiilor pentru Străinătate |
|
|
|
|
|
|
|
Drapelul României |
|
Drapelul României este tricolor: roşu,
galben şi albastru. Cele trei culori pot fi identificate pe steaguri
autohtone datând din vremea lui domnitorilor Ştefan cel Mare (1457-1504)
ori Mihai Viteazul (1593-1601). Însă, în mod oficial, reunirea celor trei
culori pe un drapel românesc datează din 1834. Atunci, principele
Valahiei, Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) cerea permisiunea sultanului
otoman de a înfăţişa culorile steagurilor pentru
unităţile militare româneşti. Dispunerea culorilor pe drapel era
una orizontală, banda roşie fiind amplasată în partea
superioară, cea galbenă în mijloc, iar cea albastră în partea inferioară.
Ţara
Românească decidea ca tricolorul să devină drapel naţional,
culorile fiind dispuse de această dată vertical: albastru la lance,
galben în mijloc şi roşu în afară. Regimul instituit după
revoluţie a scos din uz tricolorul, numai că domnitorul Munteniei,
Barbu Ştirbei (1849-1853, 1854-1856) l-a reintrodus ca drapel al
unităţilor sale militare, aşa cum făcuse şi
predecesorul său, Alexandru Dimitrie Ghica, revenind totodată la
dispunerea orizontală a culorilor.
Ulterior,
steagul tricolor al militarilor români devenea simbolul Unirii Principatelor
Valahiei şi Moldovei (1859), pentru ca în 1863 să fie investit de
principele Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) ca drapel naţional.
De la
începutul domniei lui Carol I (1866-1914) şi până astăzi steagul
Principatelor Unite, ulterior al României a fost tricolorul cu benzile dispuse
vertical: albastru la lance, galben în mijloc şi roşu în afară.
Lăţimea fiecărei culori este o treime din lungime. Albastrul
este cobalt, galbenul - crom, iar roşul - vermillon.
|
|
|
|||
|
|
|
|||
|
Imnul naţional
al României |
|
|
||
Ideea unui imn naţional a apărut în
prima parte a veacului al XIX-lea cu ocazia festivităţilor oficiale
la care participau domnitorii români. Prin 1862 a fost organizat un concurs
public pentru imnul noului stat constituit prin unirea Valahiei cu Moldova.
Câştigătorul acestuia a fost compozitorul Eduard Hübsch cu piesa
"Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale
Prinţul Domnnitor". Aproape 20 de ani mai târziu, poetul Vasile
Alecsandri scria "Imnul regal", care devenea imnul de stat al
României, fiind intonat pentru prima dată în 1884. Acordurile lui s-au
auzit în România până în 1947.
În perioada comunistă au fost intonate mai
multe imnuri de stat. Amintim aici pe cel datorat poeţilor Eugen
Frunză şi
Versurile imnului naţional actual al
României aparţin lui Andrei Mureşanu (1816-1863), poet romantic,
jurnalist, traducător, un adevărat tribun al al epocii
Revoluţiei de la 1848. Muzica a fost compusă de Anton Pann (1796-1854),
cunoscut poet şi culegător de folclor.
Poemul "Un răsunet" al lui Andrei
Mureşanu, scris în vremea Revoluţiei de la 1848, a fost pus pe note
în câteva zile de Anton Pann şi cântat pentru prima dată pe 29 iunie
1848 la Râmnicul Vâlcea (la 18 zile după izbucnirea revoluţiei).
Simbolistica lui naţională şi
rolul jucat în momentele cheie ale istoriei româneşti (Războiul de
Independenţă, Primul şi al Doilea Război Mondial ori
mişcarea revoluţionară din decembrie 1989) au făcut ca
opţiunea noului regim democratic de la Bucureşti să se îndrepte
după 1989 către creaţia lui Andrei Mureşanu şi Anton
Pann, ce va deveni imn naţional sub titlul "Deşteaptă-te
române".
|
|
|