|
Cultură, artă,
spiritualitate |
|
Arte plastice
Amploarea şi
strălucirea frescelor
de la constelaţia de mănăstiri
din nordul Moldovei - Voroneţ, Moldoviţa,
Suceviţa, Arbore, Humor, Pătrăuţi -
l-au făcut pe marele bizantinolog André Grabar să considere acest fenomen artistic drept "o carte ilustrată
deschisă la toate paginile ei".
Păstrându-şi legăturile cu fondul bizantin, cultura epocii
moderne manifestă tot mai vădit tendinţa de conectare la
mişcările artistice europene, din care sosesc, pe rând, ecouri
renascentiste, romantice, academiste, impresioniste. Nicolae Grigorescu
şi Ion Andreescu lucrează o vreme la Barbizon, alături de
artiştii care au declanşat mişcarea impresionistă.
Aceşti doi pictori, împreună cu Ştefan Luchian, care
aduce elemente de Art Nouveau şi expresionism, formează triada
fondatorilor picturii româneşti moderne. Ei vor fi urmaţi, în prima
jumătate a secolului XX, de puternice personalităţi, ce
marchează atâtea drumuri noi în pictura românească. Debutând înainte
de cel de-al doilea război mondial, o serie de artişti îşi
continuă activitatea şi în deceniile următoare, când
reuşesc, în ciuda vitregiilor din epoca totalitară postbelică,
să sporească substanţa patrimoniului artistic naţional. Printre
ei Ion Ţuculescu, Henri Catargi, Catul Bogdan, Alexandru Cicurencu,
Victor Mihăilescu-Craiu, Lucia Dem. Bălăcescu, Paul Miracovici,
Margareta Sterian, Micaela Eleutheriade, Corneliu Baba. O parte dintre
pictorii români de seamă ai epocii au activat îndeosebi în
străinătate.
Sculptura
modernă românească şi universală a fost marcată de
apariţia lui Constantin Brâncuşi, omul care se află la
baza restructurării limbajului sculptural al lumii din secolul XX.
Dacă Brâncuşi a revitalizat expresia abstractă a artei arhaice, Dimitrie
Paciurea se îndreaptă spre acele reprezentări mitologice,
figurative şi fantastice, cu funcţii în vechile repertorii simbolice,
dar care se dovedesc la fel de actuale şi astăzi.
Cu Gheorghe D. Anghel, sculptura românească redobândeşte
puritatea şi severitatea formei bizantine, controlate de un spirit
hrănit de idealuri clasiciste.
În pictură, s-au afirmat, în ultimele decenii, noi generaţii, care se
raportează creator la valorile patrimoniale, considerându-şi
atelierul un focar al sintezei între lecţia trecutului, ecourile din
frământările artistice mondiale şi tensiunile inconfundabile ale
propriului univers lăuntric. Se remarcă personalităţi ca Ion
Bitzan, Ion Gheorghiu, Ion Nicodim, Ion Pacea, Virgil Almăşanu, Ion
Popescu-Negreni, Viorel Mărginean, Gheorghe Şaru, Ion Murariu,
Constantin Piliuţă, Sabin Bălaşa, Ion Sălişteanu,
Paul Gherasim, cu opere catalogate.
În sculptura postbelică, îndeosebi din anii "60, s-au recuperat
direcţii ce valorifică drumul deschis de Brâncuşi, între arta
populară şi gândirea plastică modernă. O atestă
operele lui George Apostu, Ovidiu Maitec, Gheorghe
Iliescu-Călineşti, Mihai Buculei, Napoleon Tiron.
Începând cu anii "70, au luat fiinţă simpozioanele de
sculptură, aşa-numitele tabere, care au devenit veritabile muzee în
aer liber, cum sunt cele de la Măgura Buzăului, Căscioarele,
Arcuş, Galaţi, Buteni etc.
Carte
În muzeele mănăstirilor din România
sunt păstrate manuscrise miniate, de o deosebită valoare
artistică, în limbile slavonă, greacă şi română. În
primele decenii ale secolului al XVI-lea sunt înfiinţate tipografii la
Bucureşti, Târgovişte, Braşov, Iaşi, Alba Iulia, Râmnic,
Buzău, Blaj.
Despre o activitate curentă de tipărire în limba română se poate
vorbi începând cu anul 1559, când Diaconul Coresi tipăreşte,
la tipografia înfiinţată de el, la Braşov, "Catehismul"
(1559). Urmează "Tetraevangheliarul" (Evanghelia), în 1561,
"Apostolul", (1563), "Liturghierul" şi
"Psaltirea", (1570), "Evanghelia cu
învăţături", (1581), "Palia de la
Orăştie", (1582). "Divanul sau Gâlceava înţeleptului
cu lumea" (1688), eseuri folosofice de Dimitrie Cantemir, "Capetele
de poruncă" (1714), un manual de drept civil scris de Mitropolitul
Antim Ivireanul, "Jurnalul de călătorie în China", 3
vol. (1675-1678) de Nicolae Milescu, "Fiziologul" (1693),
manual popular de zoologie, tradus de Costea Dascălul, din Scheii
Braşovului, "Istoria politică şi geografică a
Ţărilor Româneşti" (1688-1695), de Constantin
Cantacuzino se înscriu şi ele printre valorile bibliofile ale
patrimoniului de carte veche românească.
Literatura
Operele
literare care configurează o primă etapă în evoluţia
literaturii moderne apaţin unei generaţii de scriitori afirmate în
deceniul cinci al secolului al XIX-lea, în epoca istorică marcată de
transformările sociale şi politice determinate de revoluţiile de
la 1848.
Idealurile emancipării şi unităţii naţionale şi,
totodată, voinţa de a intra în patrimoniul cultural european cu
contribuţii originale sunt liniile de forţă care definesc
literatura celor mai însemnaţi scriitori ai vremii: Vasile Alecsandri
(1818-1890), Mihail Kogălniceanu (1817-1891), Alecu Russo
(1819-1859), Nicolae Bălcescu (1819-1852), Dimitrie Bolintineanu
(1825-1872), Gheorghe Bariţiu (1812-1893), Ion Ghica
(1816-1897).
A doua jumătate a secolului al XIX-lea semnifică în plan literar, un
moment de vârf. Este epoca marilor clasici ai literaturii române, cuprinzând
nume ilustre de scriitori, ale căror creaţii definesc fundamental
fizionomia literelor româneşti: Mihai Eminescu (1850-1889), poetul
naţional, prozatorii Ion Creangă (1839-1889) şi Ioan
Slavici (1848-1925), dramaturgul I. L. Caragiale (1852-1912), poetul Alexandru
Macedonski (1854-1920), esteticianul, criticul literar, mentorul cultural Titu
Maiorescu (1840-1917).
În secolul al XX-lea, până la instaurarea comunismului, în urma loviturii
de stat din august 1944, literatura română cunoaşte o evoluţie
ascendentă, culminând cu apariţia şi afirmarea strălucitei
generaţii de scriitori interbelici: Mihail Sadoveanu (1880-1961), Liviu
Rebreanu (1885-1944), Lucian Blaga (1895-1961), Tudor Arghezi
(1880-1967), Ion Barbu (1895-1961), George Bacovia (1881-1957), Hortensia
Papadat Bengescu (1876-1955), Camil Petrescu (1894-1957) ş.a.
Unii dintre aceşti scriitori îşi continuă opera în perioada
postbelică, evitând pe cât posibil compromisurile impuse de noua ideologie.
Alături de ei apare, în deceniul şase, o nouă generaţie de
scriitori valoroşi, ale căror nume se constituie în repere solide ale
literaturii române contemporane: Marin Preda (1922-1980), Eugen Barbu
(1924-1993), Geo Bogza (1908-1993), Ion Lucrăjan (1928-1991),
Emil Botta (1912-1977), Nichita Stănescu (1933-1983), Ştefan
Bănulescu (n. 1929), Nicolae Breban (n. 1934), Constanţa
Buzea (n. 1941), Augustin Buzura (n. 1938), D.R. Popescu (n.
1935), Marin Sorescu (1936-1996), Ion Alexandru (1941-2000)
ş.a.
Editarea de carte în limbile minorităţilor se realizează prin
mai multe edituri. Editura "Kriterion", cu sediul în Bucureşti,
este specializată în acest domeniu, publicând cărţi scrise de
autori din rândul tuturor minorităţilor, dar şi traduceri din autori
români şi străini. Editura "Dacia" din Cluj-Napoca cuprinde
secţii pentru limbile maghiară şi germană.
Teatru
Începuturile
spectacolului dramatic se află în formele primitive ale teatrului popular
autohton ocazionat de ritualuri magice, sărbători sau ceremonialuri.
În Evul Mediu, spectacolele de Teatru popular erau organizate la curţile
voievodale sau ale marilor feudali şi aveau caracter protocolar. În 1817
s-a inaugurat Teatrul din Oraviţa, primul teatru în limba
română. Iar în 1818, Teatrul de la Arad.
În 1819, la Teatrul de la Cişmeaua Roşie din Bucureşti se
prezintă "Hecuba" de Euripide, avându-l ca protagonist pe Ion
Heliade Rădulescu (renumit scriitor, lingvist, om politic, animator al
vieţii culturale româneşti).
Societatea literară, înfiinţată în 1827, a impulsionat
viaţa teatrală din Bucureşti. Promotorii au înfiinţat Şcoala
de artă dramatică şi au permanentizat reprezentaţiile
teatrale.
În 1836 a luat fiinţă, la Iaşi, Conservatorul
filarmonic-dramatic. În 1848 a luat fiinţă Teatrul din
Iaşi, iar în 1852 a luat fiinţă Teatrul din
Bucureşti, cu o sală de 1.000 de locuri. Piatra de temelie a
teatrului românesc se aşează prin opera prozatorului şi
dramaturgului Ion Luca Caragiale (1852-1912). Din galeria marilor actori
afirmaţi în primele decenii de activitate a Teatrului Naţional din
Bucureşti fac parte Grigore Manolescu, Ştefan Iulian, Aristizza
Romanescu, C.I. Nottara, Aristide Demetriad, Ion Brezeanu.
În perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale
literatura dramatică românească se dezvoltă. Încep să fie
investigate problemele adânci ale existenţei umane, tratate din unghi
filosofic. Cei mai reprezentativi dramaturgi pentru această perioadă
sunt Camil Petrescu (1894-1957), Lucian Blaga (1895-1961), G.M
Zamfirescu (1898-1939), Gib Mihăiescu (1894-1935), Nicolae
Iorga (1871-1940), Victor Eftimiu (1889-1972), Mihail Sebastian
(1907-1945), Victor Ion Popa (1895-1946), G. Ciprian (1883-1968)
şi Tudor Muşatescu (1903-1970).
În dramaturgia contemporană românească se înscriu autori de
referinţă ca: Horia Lovinescu, Teodor Mazilu, Ion
Băieşu, D.R. Popescu, Marin Sorescu, Tudor Popescu, Iosif Naghiu,
Matei Vişniec. Între cei mai valoroşi regizori de teatru
enumerăm pe Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Silviu Purcărete,
Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Andrei Şerban.
Muzica
Izvoare
arheologice, documente şi mărturii iconografice atestă
existenţa unei culturi muzicale bine individualizate în Dacia
preromană şi romană. Creşterea populaţiei daco-romane
din nordul Dunării a permis promovarea unor forme ale muzicii de cult.
În Evul Mediu, arta românească devine o realitate spirituală
originală recunoscută în epocă.
În muzica liturgică, elementul autohton câştigă teren. Şcoala
de la Putna a fost, timp de aproape un secol, 1490-1585, cea mai
improtantă şcoală de muzică românească. Concomitent cu
fenomenul componistic de la Putna, se afirmă Şcoala
contrapunctică transilvăneană, de la Sighişoara,
Bistriţa, Sibiu şi Braşov. Perioadele ce au urmat Unirii
Principatelor Române (1859) şi cuceririi Independenţei de stat a
României (1877) au înregistrat o dezvoltare a valorilor culturale şi
artistice româneşti. Au fost înfiinţate primele Conservatoare de
muzică şi declamaţiune la Iaşi (1860) şi Bucureşti
(1964), apoi Societatea Filarmonică Română (1868).
Având folclorul ca sursă de inspiraţie, compozitori ca J.A.
Wachmann, Carol Miculi, Alexandru Flechtenmacher, Eduard Caudella, Gavriil
Musicescu, Ciprian Porumbescu, Gheorghe Burada, Gheorghe Dima compun
muzică corală şi vocal-instrumentală, operă,
operetă şi vodevil. Opera şi activitatea acestor ctitori ai
muzicii româneşti profesioniste marchează naşterea şi
afirmarea şcolii muzicale naţionale şi anunţă
apariţia unui muzician de geniu: George Enescu. Creaţia lui
George Enescu (1881-1955), ce se întinde pe parcursul a şase decenii,
îmbrăţişează mai multe etape istorice ale muzicii, ridicând
valoarea muzicii moderne româneşti la nivelul artei universale.
În aceeaşi generaţie cu Enescu, în cultura muzicală
naţională s-au impus D.G. Kiriac, Sabin Drăgoi, Dimitrie
Cuclin, Marţian Negrea, Mihail Jora, Al. Zirra, Paul Constantinescu,
Tiberiu Brediceanu. În ultimele decenii s-a impus şi o valoroasă
generaţie de dirijori, precum şi solişti instrumentişti.
Cinema
În 1896, la Bucureşti, în redacţia
ziarului L"Indépendence Roumaine au avut loc primele proiecţii
cinematografice cu filmele fraţilor Lumiere. În 1902, un fotograf român, Paul
Menu, realizează primele actualităţi cinematografice,
filmate la Bucureşti şi Galaţi, cu un aparat Lumiere. Grigore
Brezeanu semnează, în 1912, filmul "Independenţa
României", o evocare a războiului româno-ruso-turc de la 1877-1878. În 1924 debutează
doi regizori de talent, Jean
Georgescu (1904-1993) şi
Jean Mihail (1896-1963). În 1938 ia
fiinţă Oficiul Naţional Cinematografic. La ediţia
din 1938 a Festivalului de film de la Veneţia, documentarul
"Ţara Moţilor", realizat de Paul Călinescu, obţine
Marele Premiu.
Fondatorul Şcolii româneşti de animaţie, Ion Popescu-Gopo,
debutează în 1951. Cu filmul său "Scurtă istorie",
Gopo obţine, în 1957, Premiul "Palme d"Or" la Festivalul
Internaţional de la Cannes. În 1959 au fost date în folosinţă Studiourile
de film de la Buftea. În 1960 a debutat, cu "Valurile
Dunării", reputatul regizor Liviu Ciulei, film care a
obţinut Premiul "Globul de cristal" la Festivalul de la Karlovy
Vary. În 1965, Liviu Ciulei obţine, cu capodopera "Pădurea
spânzuraţilor", la Festivalul de la Cannes, Premiul pentru regie. Se
afirmă, treptat, o nouă generaţie de regizori de valoare: Iulian
Mihu, Manole Marcus, Malvina Urşianu, Gheorghe Vitanidis, Andrei Blaier,
Elisabeta Bostan, Mircea
Din producţia ultimilor ani, filmele cele mai importante sunt:
"Balanţa", "O vară de neuitat" de Lucian
Pintilie, "A 11-a poruncă", "Patul conjugal",
"Această lehamite", "Senatorul melcilor" de Mircea
|
|
|
|
|
|
Editura: Redacţia
Publicaţiilor pentru Străinătate |
|